Literatură clasică și cea modernă, o paralelă succintă

 

Foto: Freepik

Literatura autentică nu va pieri niciodată, indiferent de vicisitudinile epocii pe care o traversează. Marii scriitori au reflectat, de multe ori, în creațiile lor, probleme sociale sau politice, unii dintre ei plătind scump ”îndrăzneala” de a se situa contra curentului.

În prezent, unul nu foarte favorabil pentru piața cărții, deși interesul pentru literatură există, o întrebare legitimă care s-ar putea pune este: ce alegem? Literatura modernă sau cea clasică?

În ceea ce privește literatura clasică, principala prejudecată care trebuie depășită este aceea potrivit căreia aceasta ar fi ”depășită” în zilele noastre.

Nimic mai fals! În afara evidenței că genii precum Dostoievski, Tolstoi, Camus, Hemingway ș.a. nu pot fi considerate ”perimate”, găsim în literatura clasică profunzimi și valențe care garantează prin ele însele perenitatea lucrărilor respective.

Voi ilustra teza cu două scurte extrase din E.A. Poe și Byron.

”Am contemplat priveliştea din faţa mea şi numai la vederea casei, a contururilor în care mi se înfăţişa acel domeniu – cu zidurile lui bătute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de copaci cărunţi şi gârbovi – m-a năpădit o sfârşeală fără margini, pe care n-aş putea să o compar mai bine cu altă senzaţie pământească decât cu visul de apoi al celui care se trezeşte din beţia de opiu – cu amara regăsire în viaţa de toate zilele, cu hâda şi treptata cădere a vălului. Era un fior de gheaţă, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără leac a minţii, pe care niciun imbold al închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre măreţie”. (E.A. Poe – Prăbuşirea Casei Usher).

”Dar dacă-n lumi mai bune-ajungi

Şi-ţi afli-n ele fericirea,

Dă-mi mie-o parte, să-mi alungi

Neliniştea şi pustiirea.

Învaţă-mă să rabd - iertând

Să fiu iertat: iubirea-ţi vie

Mi-a fost lumină pe pământ,

Speranţă-n ceruri va să-mi fie!”.

(G. Byron, ”Pentru Thyrza”, traducere de Petre Solomon)

”Dar steaua serii razele-i suave

Când le plecă spre falnicul, din urmă

Lăcaş străvechi al dragostei bolnave,

Simţi tristeţi ciudate-n piept că-i scurmă.

Tăia fregata valuri albe-n turmă

În umbra legendarului azi munte,

Nostalgic val lăsând mereu în urmă;

Şi sta melancolia să-şi înfrunte

Cu ochiul mai senin, mai limpezită frunte”.

(G. Byron, Childe Harold, ”Cântul al doilea”, fragment).

Așa ceva intră direct în eternitate, nu ai cum să te opui.

Este drept, unele texte, parcurse azi, pot părea scolastice, mai greu de înțeles de contemporani (îmi amintesc, în acest sens, de unele fragmente din ”Ultimul om”, de Mary Shelley, sau de anumite părți din creația lui Balzac).

Totuși, clasicii se citesc cu aceeași plăcere în operele lor reprezentative, iar una dintre capodoperele literaturii universale, ce atinge profunzimi care cu greu ar putea fi egalate sau întrecute, este ”Séraphita”, a aceluiași Honoré de Balzac, lucrare impecabilă artistic și cu substrat metafizic și ezoteric de excepție (din păcate, cel puțin la noi, deși a fost tipărită, nu a beneficiat de popularizarea pe care o merita).

De asemenea, opera dostoievskiană, ”Lupul de stepă” și ”Jocul cu mărgele de sticlă”, de Hermann Hesse, sau ”Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, sunt doar câteva dintre multele exemple de lucrări care au trecut testul timpului și îl vor trece și în continuare, doar dacă omenirea nu se va îneca la un moment dat în propria decadență.

În ce privește literatura contemporană, schimbările de formă, viziunile moderniste, adaptate epocii, nu trebuie să impieteze asupra calității conținutului.

Sunt mulți autori moderni de succes care au reușit să îmbine pasiunea pentru scris cu reușita comercială și cu crearea unei mase de fani semnificative, ceea ce nu e deloc puțin lucru în zilele noastre.

Câteva nume care mi-au atras atenția: Olga Tokarczuk (laureată cu Nobel), Haruki Murakami (etern candidat, ca și Cărtărescu, la același titlu), Ismail Kadare, Stephen King, Michel Houellebecq, Hélène Grémillon (mai sunt oricum mulți alții, nu vreau să nedreptățesc pe cineva).

Formele noi pot face casă bună cu literatura de calitate:

„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru. Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de-al șaptelea copil în familia unui țesător; secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes”. (Olga Tokarczuk - Călătoria oamenilor Cărții).

În prezent, trebuie doar un plus de atenție pentru ca nu cumva viziunea modernistă să alunece în frivolitate, în diluare de conținut, în lipsă de esență. Este un pericol potențial, și nu o regulă.

În concluzie, putem spune că nu trebuie să alegem o epocă sau alta, să eliminăm din preferințele noastre fie clasicul, fie modernul, ci, cu discernământ, să luăm din fiecare perioadă ceea ce este mai de valoare, să filtrăm după criteriul valoric, și nu după aparențe sau succes de casă.

Atât clasicul, cât și modernul au ceva de oferit celor dispuși să le recepteze.

Eugene O'Neill - privire de mare profunzime asupra firii umane, dar și a căilor și sensurilor divine

 

Într-o epocă în care arta scrisă tinde să treacă pe locul doi, în detrimentul audiovizualului, iar prim-planul îl au, câteodată, scrierile care șochează în mod gratuit, cred că e oportun să aruncăm o privire spre operele reprezentative ale unor clasici.

Eugene O'Neill Foto: Nobel Foundation, Public domain, via Wikimedia Commons

Mi-am pus de multe ori întrebarea ce anume mă atrage atât de mult la piesele lui Eugene O'Neill - un dramaturg distins cu Nobel, dar nu premiile le iau în considerare când citesc ceva, ci mesajul transmis sau empatia pe care o resimt față de scrierea respectivă.

Deși construcția pieselor sale e fascinantă în sine, mi-am dat seama că două lucruri îi fac opera unică: sondarea abisurilor conștiinței umane și finalurile fulminante, uneori cu substrat metafizic.

Cu toate că are un stil diferit, găsesc tangențe cu Cehov și cu Ibsen exact în această relevare a adâncurilor conștiinței despre care am amintit. Personajele sale sunt contorsionate, frământate, abisale - chiar și eroii simpli în aparență, marinari sau lucrători, au trăiri complicate, se simt disjunși, parcă, de ei înșiși atât în fața vieții, cât și a morții.

De la personajul Alfred din ”Înaintea gustării de dimineață”, care recurge, în cele din urmă, la sinucidere, nemaiputând suporta viața pe care o ducea și umilințele la care era supus, până la frații Robert și Andrew Mayo, din ”Dincolo de zare”, aproape toți eroii lui O'Neill se simt sfâșiați în fața vieții și într-un profund dezacord atât cu ei înșiși, cât și cu unii dintre prieteni, rude sau apropiați.

Ce exemplu mai elocvent de dramă poate fi dat decât cel al fraților Robert și Andrew, de același sânge, dar temperamental și intelectual diferiți, în plus iubind aceeași femeie (Ruth)? De la începutul până la sfârșitul piesei totul va fi chin, neîmplinire, suferință, cei doi negăsind drumul către fericire nici în ocupație, nici în dragoste, deși Robert se va căsători cu Ruth.

Finalul, în care Robert moare, dar mai ales modul în care este prezentat, are acel substrat metafizic despre care spuneam, eroul lui O'Neill simțind că se duce ”undeva”, într-un loc eteric, al sufletelor, și vede chiar moartea ca pe o eliberare:

Apoi, minunata, dar trista poveste Anna Christie, în care toată intriga este țesută în jurul a trei personaje: căpitanul de navă Chris, Anna, fiica lui, și Burke, un marinar vânjos și mândru. Cei trei vor vedea și Raiul, și Iadul în decursul aceleiași povestiri, iar Chris, trecând peste imperfecțiunile umane, de care se va izbi din plin, va refuza să le recunoască, dând toată vina pe ”bătrâna vrăjitoare, marea”, care i-a luat tot ceea ce avea în viață. Aceeași mare despre care Mat Burke va spune la un moment dat: ”Numai pe mare ești liber și poți cutreiera pământul în lung și-n lat, fără să fii nevoit să-ți vinzi sufletul ca să ai un ban în buzunar!”.

Apogeul finalurilor-șoc este atins în ”Patima de sub ulmi”.

 

Foto: Spudgun67, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons

 

Dar apogeul finalurilor-șoc, grandioase atât prin construcție, cât mai ales prin implicațiile pe care le au, prin problemele pe care le ridică este atins în ”Patima de sub ulmi”.

O realizare grandioasă în tot ansamblul ei, de altfel. Cu măiestrie de mare dramaturg, O'Neill țese o întreagă poveste, complicată, complexă, în jurul a doar câteva personaje: un bătrân fermier, fiii săi și mai tânăra sa soție (a doua). Intriga îi va învălui pe toți ca un venin, vor ajunge să se urască și să se disprețuiască la câteva momente după ce s-au arătat afabili, vor dori să se elimine unii pe alții, râvnind fiecare la același lucru: ferma cu toate bunurile ei.

Îl vor invoca pe bunul Dumnezeu, fără a crede însă cu adevărat în el, fiindcă acel bun râvnit (străjuit de ulmii ce veghează fatidic asupra întregii proprietăți) îl vor pune mai presus de sentimente, de morală, de credință. Ferma devine astfel ispita potrivnicului, care le va pune la încercare tăria de caracter tuturor.

În mintea lui Abbie, soția lui Ephraim Cabot și amanta fiului său, Eben, va pătrunde însuși diavolul, cu urzeli și planuri de o viclenie teribilă, iar gestul său ultim (va ucide copilașul ei și al lui Eben, pe care însă Cabot îl credea al său) le va schimba viețile ireversibil.

Ispita se va dovedi mai puternică decât rațiunea în această dramă de o mare profunzime, prilejuindu-i lui Cabot, către final, memorabila replică, după constatarea că va rămâne și mai singur de atunci încolo: ”Ei și? Dumnezeu nu e singur? Dumnezeu e tare și singur...”.

Într-adevăr. Dumnezeu ne privește păcatele și trădările cu aceeași durere și suferință cu care a privit crucificarea Fiului Său.

Iar alinarea acestei singurătăți supreme nu i-o poate da decât reconvertirea noastră.

 

N-am să te iert

 

Frenetic, pe-a mea retină,

Zburdă a ta amintire,

Împletind într-o lumină

A iubirii zămislire.

 

Curcubeu de sentimente

Se cuibărește-n trupul meu,

Croind false ornamente

Și-un destin ce stă la fileu.

 

Pe serpentina dorinței

Alunecă azi al tău gând,

Fiind tributar al căinței,

Al clipelor ce stau la rând.

 

Un ciot de cruntă durere

Și azi, sufletul mi-a zdrelit,

Caut în vise putere

Să uit timpul ce l-am jelit.

 

O crenguță de mândrie

Mă mai menține-n drumul drept,

S-a dus ce-a fost feerie,

M-am săturat să tot aștept.

 

În cuva timpului mă scald

În priviri nedeslușite,

Îmi prinde al rochiei fald

Spinul viselor pierdute.

 

N-am să te iert, știi prea bine,

Nu-ncerca lacrimi azi să storci,

Vorbele nu pot susține

Clipa ce-acum vrei s-o întorci.

 

 

 ANA TUDOR

(pentru concursul Despre dragoste și pasiune)

O consoană și-o vocală

Departe este M de A!

Tot alfabetul va vibra,

De M va găsi cu cale

S-admire alte vocale.

 

De la A la M tot este

Drum de basm sau de poveste,

Iar de la M până la A

Se scaldă poezia mea.

 

Azi fuge tinerețea mea,

Dar M o-nțelege pe A;

Copiii-s mari, ele-au rămas

Doar două litere-ntr-un glas.

 

Partenerul cu M mare,

Când i-e greu, are-ntremare,

Că mereu, cu A de mână

A știut ce-i „împreună”.

 

Pe timpuri, la câte-un bal,

Consoanele în festival

Roiau să le strice sporul,

Să le ucidă umorul.

 

Au suferit în alfabet

Dar au răzbit încet, încet,

Și de la M până la A,

Rămas-a pururi dragostea.

 

A pe M în brațe-l strânge,

Ura lumii nu-l ajunge;

M pentru A se va zbate

Și-or trăi în libertate.

 

 

Povestea ta de iubire - Mihai Iunian Gîndu - Obsesie

 

Suntem colegi de serviciu. Not such a big deal, cum ar zice americanul. Ne vedem în fiecare zi chipurile obosite, plictisite, alteori vesele, în urma cine ştie cărei glume fără perdea sau a căderii zgomotoase a vreunui obiect pe jos. Dar ce ştim, oare, cu adevărat unul despre celălalt? Arăţi atât de inocentă, atât de candidă. Îmi aduci aminte în fiecare zi de propria adolescenţă, de vremurile când lumea mi se părea un imens spectacol colorat, când marea apărea ca o făgăduinţă fără sfârşit, iar iubirea, un sentiment al focului viu care nu se va stinge nicicând... Îmi aduc aminte că prima dată când am vizitat o redacţie de ziar am privit timid şi cu concentrare figurile acelor „oameni mari” care, în concepţia mea de atunci, se luptau în fiecare zi pentru adevăr, pentru dreptate... Copil naiv, lipsit de discernământ şi de „şcoala vieţii”, ce eram... Acum, parcă tu eşti eu, celălalt eu, de odinioară... Tu eşti eu, eu sunt tu... Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de tine atunci când, pe lângă faptul că încercam ca vrăjit să-ţi mai fur o imagine a chipului angelic fără să mă observi, aidoma încercărilor caraghioase, dar patetice ale celuilalt eu, am devenit de o gelozie fără seamăn în ce-l priveşte pe colegul tău, Skater-ul, am început să-l spionez zilnic să văd dacă nu cumva pleacă acasă odată cu tine, am început să mă enervez de fiecare dată când râzi la glumele nesărate şi licenţioase ale lui. Am început să mă întreb dacă n-aş putea să-ţi dedic „Have you ever really loved a woman?” în fiecare dimineaţă. C’est du vrai amour, qu’est ce que tu sais...(1) 

* 

 Omenirea nu mai este altceva decât un teatru al războiului şi al urii. Dar nu orice fel de război, ci unul inuman, atroce, cu copii schilodiţi, sfâşiaţi de bombe, cu mame devenite simple cadavre desfigurate şi însângerate, cu soldaţi torturaţi şi batjocoriţi. Desigur, toate războaiele sunt odioase, dar acum parcă se întrece orice limită, în întreaga lume, de fapt... Pentru a declara că a început al treilea război mondial nu e nevoie de vreun act oficial, de vreo confirmare scrisă. Sunt suficiente sutele de morţi zilnice şi sutele de oameni care îşi plâng morţii, sunt suficienţi copiii scăldaţi în sânge, într-o barbarie de nedescris a unei lumi care ar fi trebuit să fie a progresului. În plus, trăim în epoca pornografiei infantile şi a drogurilor, a traficului de persoane şi a corupţiei, a mercantilismului şi a sadismului. Acesta este, de fapt, Apocalipsul biblic, în toată oroarea pură şi dezlănţuirea sa, nici măcar termenul de a treia conflagraţie mondială nu este suficient. N-a mai rămas nimic din primul eu, din entuziasm, din flacără, din speranţă... Azi-dimineaţă am trecut prin parc. Am privit cu infinită duioşie o fetiţă de vreo cinci-şase ani încercând să prindă un porumbel. Scăldată în razele soarelui, se îndrepta la rândul ei ezitantă către porumbelul care îşi schimba tacticos direcţia mersului, fără să considere ameninţarea ca pe una prea serioasă. Am râs din tot sufletul, eliberat de imaginile de coşmar care mi se perindau prin minte, înţelegând că măcar aici nimic nu se va putea atinge de fetiţă, de soare şi de porumbel. Ba da, mint, a mai rămas ceva...

                                                                    * 

N-ai vrea, iubita mea candidă şi imaginară, să ne plimbăm prin parc, să uităm de teroarea zilnică, să mă întrebi, la rândul tău, dacă „am iubit vreodată cu adevărat o femeie”? Da, am iubit, dar pe jumătate, mereu şi mereu numai pe jumătate, până ce, nemaisuportând minciuna, m-am izolat, am devenit un fel de lup singuratic, taciturn, mofluz, încercând să-şi ascundă la perfecţie durerea şi neputinţa într-o mască impenetrabilă. N-ai vrea să spargi tu gheaţa, să fii tu prima pe care o iubesc cu adevărat, pe de-a-ntregul, să fie chipul tău adolescentin acela care să-mi amintească în fiecare zi că încă mai putem fi îngeri, în pofida ororilor războiului, în pofida laşităţii şi nimicniciei umane? Da, să ne plimbăm, să ne stropim cu apă şi să râdem, să simţim că nu se mai întâmplă nimic în afara poveştii noastre... 

                                                                    * 

 Asta am învăţat să fim, roboţii perfecţi, cei care execută zilnic aceleaşi mişcări, cu precizie, egal, fără să clipească, cei care fac dragoste fără nicio urmă de sentiment, cei care ucid fără măcar să mai simtă undeva, în interiorul lor metalizat, miracolul vieţii... „We are the robots”(2), mi-am adus aminte fără să vreau un cântec al celor de la Kraftwerk. Asta a încercat să ni se insufle să fim, şi iată, exact asta am şi devenit. De către om? De către Satana? Nu mai are nicio importanţă. N-ai vrea, iubita mea cu părul lung, să ne întoarcem la sentimentele de odinioară? La vârsta inocenţei, la timpul marin, irepetabil, la răsăritul soarelui? Te rog, nu mai râde la glumele Skater-ului, o să mă împuşc, mă vezi în fiecare zi calm, inexpresiv, ţi-am mai zis că nu ştii ce se află în interiorul meu, dacă vrei, asta o să fac, îl omor pe Skater ca să scap odată de el şi apoi mă arunc pe geam, îţi place spectaculosul, sper că nu eşti şi tu ca ei, hai, ajută-mă să nu fac asta... A plecat Skater-ul. Dar tu unde eşti? Citesc ca boul materialele şi tu, ce-ai făcut, ai plecat şi tu, discret, la două minute după el, ca să vă daţi întâlnire, ca să-ţi atingă buzele moi cu gura lui indecentă şi lăbărţată, ca să te pipăie cu braţele lui ca nişte butuci... Nu mai suport. Ies să fumez. Ah, nu, erai aici, la ţigară, ce idiot sunt, să vezi că totul nu e decât rodul imaginaţiei mele maladive... 

                                                                 *

 Droguri, mizerie, putregai. Desfrâu, machiavelism, dezumanizare. În fiecare zi, în fiecare ceas fantomele copiilor ucişi, rătăcite, plângând, acuzând de acolo de unde nimeni nu se mai întoarce pe aceşti călăi monstruoşi, cărora însă nu le pasă, stau şi îşi numără mormanele de bani până când o bombă rătăcită le va pune şi lor capăt vieţii... Tristă, lipsită de conţinut, inutilă viaţă. 

                                                                * 

N-am reuşit niciodată să înţeleg dacă primul "eu" te iubeşte, te doreşte nespus, făptură lipsită de păcat, sau dacă marele singuratic încearcă cu ultimele puteri, într-o criză depresivă care nu pare a avea altă ieşire decât neantul, să-l reînvie pe cel dintâi, să-şi „aducă aminte”, cum se spune, folosindu-se, poate, destul de viclean de chipul tău minunat, de candoarea ochilor tăi căprui. Oricum ar fi, mai dă-mi o şansă, te rog, te implor, ar putea fi ultima, ştiu asta, dar dacă reuşesc, asemeni eroului din filmele acelea stupide în care ultimul cartuş rămas pe ţeavă este şi cel câştigător, dacă celălalt eu şi tu au fost sortiţi să fie pe vecie împreună, să soarbă din nectarul interzis muritorilor al iubirii eterne, dacă doar noi mai putem reînvia miracolul porumbelului şi al fetiţei chiar acum, chiar în condiţiile astea apocaliptice, n-ar fi minunat, n-ar fi singurul lucru pentru care mai merită să trăim? Te rog, o şansă, ultima...

                                                             * 

 Am murit, ştiu asta. Am murit odată cu lumea barbară, odată cu copiii-martiri, odată cu discursurile cretine şi emfatice ale celor care conduc lumea sau ale celor care, măcinaţi de invidie, ar vrea ei să o conducă. Am murit încet, nespectaculos, câte o infimă parte în fiecare zi, asemeni intoxicării cu arsenic. Lupul singuratic s-a autodevorat, deşi e adevărat că a fost ajutat din plin să o facă de mâna neîndurătoare a destinului, această Lucreţia Borgia a zilelor noastre. Nu mi-a mai rămas nimic în afară de imaginea fetiţei râzând în soare şi încercând să prindă porumbelul şi de tine. Ai putea... Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai râde la glumele Skater-ului, nu-l mai lăsa să te dezbrace cu privirea, ai citit „Magicianul”, „Lolita”, „Toţi oamenii sunt muritori”, ai văzut „Avocatul diavolului”, ai ascultat Kraftwerk, m-ai iubit pe mine, sunt atâtea lucruri interesante de făcut pe lumea asta, în afară de a râde la glumele lui, ce vrei, să organizez ca pe vremuri, un duel, nu sunt bun la tras cu pistolul, asta e, iar simţul umorului pe care-l am nu-mi permite decât să-ţi atrag atenţia că dacă ai face un copil cu el ar ieşi o pocitanie, un monstru ca în Frankenstein, folosit ulterior în reclamele pentru noul „Tide” sau pentru coniacul „Dracula”, oricum eu nu vreau doar sex de la tine, vreau romantism, mult, mult, suficient cât să mă readucă la viaţă, vreau sărutările de sub castani, plimbările prin apa mării, chiar atât de mult ţi-am cerut? 

                                                       * 

 După cum îţi spuneam, ne vedem în fiecare zi, la serviciu. Între mişcările mecanice, zâmbetele de complezenţă şi masca impenetrabilă a fiecăruia, nici unul nu ştie cu adevărat ce gândeşte celălalt. Totul e implacabil, absurd, ca în filmele mute ale lui Charlot. Dar acelea aveau şi comedie, şi dragoste de viaţă, care nouă ne lipseşte. Ah, dar iată, acum ce faci? Vrei să mă întrebi dacă aş vrea să ieşim împreună... Mon Dieu, sper să nu fie iar rodul imaginaţiei mele. A, nu, căutai un creion... În regulă, nu te mai osteni. N-are sens. Oricum, cred că blestemul vieţii mele a fost şi va rămâne să iubesc femeile doar pe jumătate, de la început şi până la sfârşit, să ştiu prea bine cât de trist şi anost îmi va suna răspunsul la întrebarea „Have you ever really loved a woman?”. Nici eu n-am putut mai mult, nici ele. Dar martor mi-e Cerul că în cazul tău a fost altfel, complet altfel, am fost şi om, şi zeu, şi poet, am simţit cum Hiroshima reînvie, am râs de unul singur în parc, uneori te-am visat noaptea... Ce zici? Nu, n-am gumă de mestecat. Cu tine a fost altfel... 

(1) „Ai iubit vreodată cu adevărat o femeie?” - celebră piesă a lui Bryan Adams. (…) „Este dragoste adevărată, ce ştii tu?”.

 (2) „Noi suntem roboţii”.

Despre dragoste și pasiune - Mihai Iunian Gîndu - Recviem pentru un alter ego

 

 

 “O capcană a sufletului nu este neapărat o proiecţie a neputinţei umane... dar o transformăm prea des într-un recviem pentru un alter ego...”, mi-am notat febril în jurnal, apoi am închis calculatorul şi mi-am aţintit privirea spre fereastră. Ani de visare, de iluzii, de speranţe, de lacrimi... Oare eu am fost cel care i-am trăit, oare eu mi-am irosit o viaţă întreagă încercând ceva imposibil, atingerea absolutului în relaţiile interumane? De parcă n-ar fi fost de ajuns că perfecțiunea nu poate fi, oricum, atinsă... Silvia... M-a ucis, aproape. Farmecul autumnal al parcurilor, improbabilul soare infinit reflectat pe chipurile noastre pline de mirajul unei iubiri perfecte, izul de apret al dormitorului pe care-l împărţeam... O fracţie cu rezultat plus infinit... Apoi, ca o sentinţă, intrarea în scenă a ex-ului ei, despărţirea. “Lumea e o scenă a amăgirilor. Ne vedem după ce va cădea cortina...”, i-am spus atunci, cutremurat. Au urmat ani de tăcere, de flagelare a simţurilor într-un mod artificial, mă tem că şi un pic narcisist. Voluptatea energizantelor, a orelor petrecute la adăpostul unui ID ce ascundea un secret terifiant, a nopţilor petrecute cu unele dintre cele mai senzuale fete de moravuri uşoare... Acesta era scopul meu, oare? De a da satisfacţie cu orice preţ unui “eu” vicios, murdar, refulat? Nu, Silvia, nu era acesta... Era doar strigătul de durere al celui care jurase să împartă eternitatea cu tine... Ce inexactitate, să spui că doar oamenii simpli au nevoie de certitudini... Nu, marii artişti, damnaţii cuvântului şi ai culorilor, îngerii peliculei alb-negru îşi doreau certitudinea într-o egală măsură... Toate chinurile şi contradicţiile lor au rezultat din imposibilitatea unei atingeri, din refuzul izvorât din neant, din capcanele subconştientului... “Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”. Imposibil să nu vă amintiţi citatul... Silvia, sper că faptul că am văzut perfecţiunea în tine să nu fie o dovadă a unui egoism mascat... Sper să nu fi vrut ca tu să fii perfectă numai pentru a-mi oferi mie ce e mai bun, mai sublim... Aproape că mă rog Cerului să nu fi fost aşa... Silvia, te-am iubit, parole d'honneur...

                                                               *

 Acum, toamna îmi pare muribundă, reflex roşietic al unui cimitir al amintirilor... Mă plimb agale prin parc, cu mâinile la spate, asemeni unui pensionar, îl caut pe Dumnezeu, mă caut pe mine... Inutil pariu, vremelnică trecere... Când intru în cabinetul psihiatrului, gust din acelaşi paradox: sunt plin de elan, copleşit de cuvinte, imaginându-mi că voi afla totul de la doctorul de suflete, de la mintea rece şi imparţială a celui ce îşi cunoaşte conştiinţa mai bine decât oricare dintre noi... Apoi, înţeleg că discuţia se complică din ce în ce mai mult, până la limită, într-un ghem de contradicţii, de sondări ale cvasiimpenetrabilului subconştient, de întrebări diabolice care îmi fac bine într-un sens, dau o hrană nebănuită spiritului meu, dar mă îndepărtează tot mai mult de certitudine... “Şi dacă nu pe Silvia ai iubit-o? Dacă ai înzestrat-o cu toată acea perfecţiune pentru a fi o proiecţie ideală a dorinţelor tale, un alter ego ireproşabil, pe care apoi l-ai ucis, imediat ce nu ţi-a mai dat satisfacţie? Mintea umană este uneori cel mai pervers instrument care a fost creat vreodată...”. “Exact de asta mă tem şi eu. Nici nu ştii, Lucian, cât mă tem de asta... Şi totuşi, a fost unică, aparte, nimic din ce am trăit în parcuri sau în intimitate n-aş fi putut trăi în lipsa ei... Tot ce i-am dăruit, a fost din suflet... Acesta e argumentul pe care mi-l aduc...”. “Bine, dar în ultimă instanţă nici Hitler n-ar fi fost acel geniu al răului fără lumea în care trăia, fără cultul Supraomului, fără cine ştie ce reprezentare pe care el o considera perfectă, căreia i-a închinat în vreun colţişor ascuns al minţii întreaga sa operă...”. “Da, ştiu. Am înţeles şi asta. Lucian, poţi, te rog, să nu mai fii atât de cinic în ce priveşte relaţia mea cu Silvia? E un subiect care mă doare enorm...”. “Scuză-mă, nu mi-am dat seama cum vei primi cuvintele mele. Încerc doar să te ajut să te clarifici”. “În regulă, şi eu îmi cer scuze”. Apoi, rătăcind din nou prin parcuri, obsedat de cotloane imaginare, dorind ca într-un mod nesperat să găsesc ceva atât de sublim, de definit, de cert... Şi care să nu fie o proiecţie a imaginaţiei mele. Să nu inventez o nouă biciuire a simţurilor, să nu cad sau chiar să construiesc o nouă capcană pentru suflet... Ce este infinitul? Dacă nu-l voi putea niciodată atinge, de ce l-am descoperit, de ce îmi doresc perpetuu asta, la fel cum magnetul e atras de polaritatea inversă... De ce sunt atât de om? m-am întrebat sfâşiat, parafrazând cumva un dialog din “When Nietzsche wept”(1). În timp ce priveam albastrul pur al lacului, pierdut între real şi ireal, am zărit-o pentru prima oară. M-am cutremurat în faţa perfecţiunii chipului ei, mi-am dorit să imortalizez pentru totdeauna ochii albaştri şi buclele blonde ce încadrau o icoană magică, aşa cum, probabil, Icar îşi dorise să atingă Cerul... Mi s-a tăiat respiraţia, întreaga mea viaţă de până atunci dispăruse complet, era ca şi cum m-aş fi născut din nou... Iată, certitudinea, iubirea perfectă, sensul se aflau chiar lângă mine, pe bancă, întrupate în această angelică fată de liceu, aflată, probabil, în vacanţă... Am plâns, încercând cu disperare să-mi maschez sentimentele ce depăşeau condiţia umană într-un gest grăbit. 

                                                               * 

 Nu, certitudinea nu este ceva intangibil. Doar că este o floare rară, extrem de rară, un trandafir al deşertului pe care nu-l poţi vedea decât o dată în viaţă, o magie ce nu-i este îngăduită oricărui muritor, şi totuşi toţi purtăm germenele acestui miracol în noi... Vedi Napoli e poi mori... A meritat, nu-i aşa, tortura orelor de gheaţă, straniul labirint al unui eu versatil, damnarea perfectă a raţiunii, a meritat cu prisosinţă, pentru că undeva, în adâncurile sufletului meu, am ştiut că te voi cunoaşte... Că te voi simţi... Că te voi atinge. 

                                                              * 

Din nou în cabinetul lui Lucian. Priveam concentrat ciudatul model de clepsidră pe care o folosea şi acum pentru a măsura trecerea timpului. “Toţi avem binele şi răul sădite în noi înşine, iar nisipul din clepsidră are un singur sens. Totuşi, atunci când ai respirat briza atemporală pe care unii o numesc Fata Morgana, mirajul deşertului, nu vei mai putea niciodată să fii rău... Eşti mântuit, eliberat, descătuşat pe vecie... Şi ştii care e culmea? Prin tine însuţi, într-o anume măsură...”, i-am spus. “Superb, dar atenţie! Nevoia noastră de a construi miraje poate fi şi cel mai periculos joc dintre plăsmuirile unui eu insaţiabil...”. “Dar bine, Lucian, în definitiv, ce vrei? Să nu am acest atribut, să mă rezum la cotidian, la pâinea de pe masă şi la ideea că nu există nimic după moarte? Să plagiez materialismul, deşi am în mâini esenţa vieţii?”. “N-am spus asta. Nu te obligă nimeni să fii materialist. Dar nu te pot lăsa să crezi că ai descoperit totul într-o clipă, că ai găsit răspunsurile pe care le-au căutat poeţii luminii şi filozofii întunericului aşa, într-o clipă, meditând la floarea deşertului sau rătăcit în cine ştie ce parc, captiv nurilor adolescentini ai nu ştiu cărei domnişoare... Ce Dumnezeu, lucrurile astea se întâmplă la 20 de ani, nu la 40...”. “Eşti de-a dreptul imposibil. Spune-mi atunci un singur lucru, după teoria ta, Coandă sau Arhimede cum şi-ar mai fi făcut descoperirea?”. Într-un târziu, l-am lăsat pe medicul şi prietenul meu singur în cabinet, neîncercând să-i mai demonstrez nimic. Aveam întâlnire cu absolutul şi nu aveam voie să lipsesc. Un eu sfâşiat, o placă de patefon defectă... Un eu sublim, floarea deşertului... Tortura labirintului creat de mine/de diavol? Irepetabila magie a unui destin candid, fraged, angelic... Te voi urma în foc, aer, pământ şi apă, cele patru elemente primordiale... Te voi urma în moarte, te voi urma în viaţă... Când s-a aşezat pe banca de lângă mine, m-am rugat să nu fie doar un vis, atât de ireal îmi părea totul. “Cum te cheamă?” am întrebat, banal. “Pe mine? Bianca... Dar tu?”. “Eu nu am un nume, draga mea Bianca... Eu exist aici, acum, doar pentru că tu ai dorit asta...”. M-a privit mirată. Îşi va fi zis poate că sunt nebun. “Scuză-mă”, am reluat, “trec des pe aici şi te-am văzut şi acum o săptămână prin parc. Dă-mi voie să-ţi înmânez ultimul volum al meu, cu dedicaţie”. “Mulţumesc... Îmi place să citesc”, răspunse cu delicateţe. “Capcanele sufletului n-au fost niciodată atât de mirifice... Un etern căutător”, am scris în grabă pe prima filă. Apoi ne-am despărţit.

                                                                      * 

Citeam sau nu un mister în ochii ei albaştri, avea sau nu vreo urmă de blestem minunata floare a deşertului? Poate că îmi puneam involuntar aceste întrebări, dar aveam impresia că mă afund în neant. Kant, Freud, Einstein, Dostoievski... patru genii diferite, care au căutat, fiecare pe calea sa, acelaşi adevăr... Aceeaşi certitudine. Răspunsul l-au aflat la capătul drumului, cum oare să cred că eu, un simplu muritor, l-am întâlnit deja... Şi totuşi, era atât de unică, de reală, de tangibilă... “Lucian, cine stabileşte, până la urmă, unde este plus infinit şi unde minus infinit? Cine decide ce este adevăr şi ce minciună? Dacă timpul a stat sau nu în loc? Nu este o simplă convenţie?”. “Dar asta îţi spun încă de la prima şedinţă, cred că nu a trecut consultaţie în care să nu-ţi fi sugerat asta”. “Şi atunci de ce nu poţi să accepţi că am trecut graniţa, fără să vreau, aproape? Nu eu, nici alter ego-ul meu, ci totul s-a produs datorită Biancăi. Eram mort înainte de asta, ştii mai bine ca mine acest lucru”. “Citeşti sau nu mister în ochii ei? Vezi infinitul sau poate una dintre marile sale taine, pe care ai impresia că n-a mai văzut-o nimeni, niciodată, în felul acesta?”. “Câteodată te urăsc, pur şi simplu. Dar cine din mine, oare, şi-a pus exact aceleaşi întrebări?”. “Poate vom vorbi despre asta data viitoare”. Mi-am reinventat viaţa, am renunţat la trăirile artificiale, pentru că nu mai aveam dreptul să fac asta. Drogul infinitului cere naturaleţe, simţ primordial, liniştea pădurii şi a zorilor de zi, inocenţă. Oare în eternitate voi fi o cascadă? m-am întrebat, amuzându-mă chiar la interpretarea pe care ar putea-o da Lucian acestei noi viziuni ale mele. Am încercat totuşi să prelungesc cât mai mult misterul în relaţia mea cu Bianca. Nu trebuia să ştie cine sunt, ce caut, prin ce am trecut. Mă născusem din nou, şi trebuia să-l cunoască doar pe cel plăsmuit din magica întâlnire, pe cel sortit. De asemenea, nu trebuia să înţeleagă prea vădit că o privesc ca pe o femeie, fiindcă s-ar fi putut strica totul. Într-o zi, am mers cu barca pe lac. Sentimentele ei de liceană, părul blond, aparenta naivitate mă scoteau undeva în afara timpului. “Bianca, răspunsurile la toate întrebările se află în iubire... E singura dimensiune care nu ne aparţine pe de-a-ntregul...”. A zâmbit. Apoi ne-am aşezat din nou pe bancă, privind salciile de pe mal. “Eşti tare drăguţ. Îmi plac scrierile tale. Într-o zi am să vin aici cu mama mea, să stăm toţi trei lângă porumbei. Uite-o pe mama... Nu-i aşa că e frumoasă?”, zise şi îmi întinse o fotografie. Ca să fiu sincer, numai de fotografie nu aveam dispoziție, dar n-am vrut s-o supăr. Câteva secunde mai târziu, mâinile îmi tremurau incontrolabil. Mă simţeam ca şi cum aş fi băut otravă din mâinile fiinţei iubite, ca şi cum o damnare cumplită şi-ar fi făcut simţită prezenţa în cel mai nepotrivit moment cu putinţă. Am scos un icnet scurt, temându-mă că voi înnebuni. Silvia mă privea zâmbitoare dintr-o fotografie făcută în apartament.

                                                               *

 Ajuns acasă, am plâns în hohote. Nu se poate, ce farsă sinistră îmi fusese dat tocmai mie să trăiesc... Sunt OM, mult prea om, sentimentele mele faţă de Bianca sunt mult prea terestre pentru a mai putea zbura vreodată... Atât de sublim, de ireal, de paradisiac cum o făcusem deja... Sunt prins în capcana propriei pânze de păianjen, ţesută cu migală timp de ani... Ce farsă!! am răcnit. Silvia nu-mi spusese niciodată că are o fată. Ce farsă omenească. Rânjetul diavolului, împietrirea unui sentiment pierdut. Bianca îmbrăcată într-o rochie albă, cu zăpadă în păr, eu crucificat. Un moment, un declic. Tragedia unei pasiuni otrăvite. Într-o clipă de nebunie, de rătăcire totală, am vrut să-mi pun capăt zilelor. Apoi m-am ridicat, fiindcă ştiam că mai am cel puţin un lucru de îndeplinit: să am o întrevedere cu Lucian. 

                                                                 *

 I-am povestit totul, dintr-o suflare, fără să îmi aleg cuvintele, de parcă voiam să mă eliberez cât mai repede. Priveam ca hipnotizat clepsidra de pe biroul său, temându-mă ca nu cumva nisipul să ajungă la capăt înainte de a-mi termina povestea. “Lucian, nu mai am pentru ce să trăiesc. Nu-mi vine să cred că eu am fost cel de dinainte, că eu am purtat discuţiile acelea cu tine. Sunt şocat, pur şi simplu”. “Te rog să mă asculţi cu atenţie. Va fi o lecţie dură, dar o fac numai ca să mă asigur că nu vei face vreo prostie”. “Discuţiile filosofice le vom relua altădată. Acum important este să vorbim despre iubire. Ştii ce este iubirea?”. “De data asta, am să te rog pe tine să mi-o spui”. “Iubirea este un mit creat de noi înşine, o fantasmă care face să dispară abstractul pentru a putea plonja în concret. O mare poveste de care eul nostru are nevoie ca să fim fericiţi. Inevitabil, ne înălţăm pe culmi, apoi cădem”. “Te ascult”, i-am zis pe un ton pierdut. “Lasă-mă te rog să îţi povestesc un caz din cele pe care le-am tratat. În confidenţialitatea ta am încredere, aşa că nu voi încălca prea tare legământul. Am tratat un pictor care se îndrăgostise nebuneşte de o studentă la Arte. Era foarte talentat, dar trăia într-o lume numai de el ştiută, de nimeni bănuită. Un fel de ultim boem al erei noastre. Acea studentă, pe lângă că era foarte frumoasă, părea singura capabilă să-l înţeleagă. Pe el, nu picturile sale. Îmi vorbea zilnic despre faptul că a înţeles datorită iubirii o dimensiune a infinitului. Ştii ce s-a întâmplat până la urmă?”. “Ce?”. “S-au despărţit şi tipul a vrut să se sinucidă. Dar ştii, mai ales, de ce? Că, de fapt, aici voiam să ajung. Pictorul nostru avea o fantezie fără de care nu putea fi fericit ca bărbat. Aceea de a-i pune o mască partenerei în timp ce făceau dragoste. Tipic pentru o dedublare a eului. Studenta noastră nu că ar fi avut prea multe prejudecăţi, dar ura tocmai această fantezie. Zicea că înseamnă că n-o iubeşte cu adevărat. Oricum au dat-o, n-au ajuns la un consens. Acum tipul pictează în continuare destul de bine, dar e tot timpul beat şi îşi cheltuie banii pe prostituate. Îţi vine să crezi?”. “Sincer, nu. Dar tu cunoşti mai bine adevărul despre mintea umană”. “Adevărul este că suntem nişte mitomani. Nişte aventurieri incapabili să suprapună realitatea peste propriile fantasme, deşi ne dorim cu disperare acest lucru. Să nu crezi că nu m-a durut povestea lui. Ca şi a ta, desigur. Ce-ai făcut cu Bianca? Ai întrupat în ea miracolul aproape mistic după care tânjeai. Ai găsit o fiinţă ingenuă, perfectă pentru a găzdui fantezia ta. Apoi - nu zic că ai fi ştiut, am înţeles perfect că n-ai ştiut - apare marea interdicţie. Bianca este fiica fostei tale iubite. Pe de o parte, nicicum nu te-ai putea răzbuna mai bine pe Silvia decât în braţele Biancăi, pe de alta, simţi că n-ai dreptul de a face asta, aproape că simţi că e ca şi cum te-ai culca cu propria fiică. Inutil să-ţi mai spun că prelungeai plimbările în parc tocmai pentru că nu aveai curajul de a încerca să faci dragoste cu Bianca. În ultimă instanţă, ai construit un recviem perfect pentru un alter ego. Te rog încă o dată să mă ierţi dacă am fost prea dur. Dar nu face şi tu ca pictorul, nu-ţi distruge viaţa. Nimeni n-a reuşit înaintea ta şi nu va reuşi nici după tine. E aceeaşi poveste, de milenii...”. Mi-au dat lacrimile. Priveam stupid clepsidra, ca şi cum acolo s-ar fi aflat întreaga mea viaţă. “Mulţumesc, Lucian. Mai vorbim”. Am ieşit, închizând uşa cabinetului fără zgomot.

                                                                * 

După două zile, am ajuns din nou în parc. Totul îmi părea de gheaţă în jur, împietrit şi aparent lipsit de viaţă. Dar Bianca era peste tot... În apa străvezie a lacului, în minunatele sălcii, în albastrul infinit al cerului. Era lângă mine, deşi nu era acolo. Atingea totul cu minunata ei prezenţă, şi când i-am şoptit numele, am ştiut că m-a auzit, că povestea noastră a depăşit cu mult eternitatea, întâlnindu-l pe Dumnezeu. Am rămas tăcut, ca în transă, nevenindu-mi să cred că o simţeam atât de aproape, nedorind să stric prin nimic vraja fără de sfârşit. Acasă, am început să scriu foarte mult şi am cumpărat câteva albume de pictură. Au trecut săptămâni, luni în care am trăit într-o lume paralelă, poate asemeni pictorului. Când m-am simţit pregătit sufleteşte, am plecat către cabinetul lui Lucian. “Lucian, nu am apucat să-ţi răspund atunci. Eram prea bulversat. Am fost ulterior în parc şi am trăit o experienţă unică, sublimă, plină de prezenţa Biancăi, deşi eram singur. Ai dreptate în multe, dar dragostea nu este un mit. Dacă am compus cumva un recviem, a fost cel mai înălţător şi transcendental pe care l-aş fi putut compune. Iubirea mea pentru Bianca însă nu va muri niciodată. Este marea pasiune a vieţii mele, scrisă cu litere de foc în zăpadă. Şi nu un alter ego căutam în ea, ci chiar pe ea o căutam... Fără ea, nu aş fi nimic, cu ea, am intrat în cercul restrâns al celor care au cunoscut fericirea. Iar Bianca, la rândul ei, va găsi acelaşi lucru... Dacă nu în mine, poate în altcineva... Absolutul e greu de atins, dar există şi reversul - suntem prea umani pentru a fi nişte simpli mitomani. Lumea e o scenă amăgitoare, şi nu a amăgirilor, cum am scris prima dată. Ne vedem după ce va cădea cortina...”. “Am aşteptat să spui asta. Ne vedem...”. 

(1) “Când Nietzsche a plâns” sau “Plânsul lui Nietzsche” - capodoperă a scriitorului şi psihiatrului Irvin D. Yalom.

Teoria pasiunii ( poem de încurajare pentru voi să postați și pe la noi!)

Bună seara și bine v-am găsit!

Am venit la voi c-o frumoasă teorie despre iubire printr-o poezie mai caldă, care face parte din volumul Tristissima, pe care eu, Jirlăianu Theodora Cristina, l-am lansat anul trecut. Mă plângeam că n-am poezii despre iubire. Cum,tocmai eu să n-am cu ce contribui la blog în Februarie...? Ba încă și pe Februarie-îl topesc prin poezia de astăzi...!

Doar vreo 60 km mă despart de Brăila,orașul de la Dunăre,deci zic și eu că e nimerit s-o postez. E un pic de magie,un pic de chimie și ceva joc de cuvinte în această poezie. Sper că vă va plăcea...!

Eu simt c-a iubirii chestiune se poate vedea și de pe tușă ! E timpul vostru să străluciți și să danseze versul vostru despre iubire la concursul lunii FEBRUARIE și în afara lui ! Pe de altă parte, sunt curioasă în ce fel văd iubirea colegii mei de condei de la editura Cervantes...:D 

REGULI CONCURS  LUNAR FEBRUARIE 2024- CLICK AICI !

Pasiunea dunăreană

 de Jirlăianu Theodora Cristina 

Sufletele joacă timpul peste Dunărea scăzută

Cu viteza libelulei - cea mâncătoare de clipă,

Prin picioare li se naște o vâlvătaie bătută

Cu petalele de nufăr și roșii ca de tulipă...!

 

Iat-a pasiunii floare pe meleaguri dunărene:

Cufundate-n sacra-i grăire i-s rădăcinile

Frunzele acoperă apa vieții-n dulci refrene

Petalele-i dezvelesc șăgalnic amorurile...

 

În Cuptor browniana se-ntețește-n dans

E-o reacție ferice și sub soare și sub lună

Petalele-amoroase cu râsete și plâns

Se tot dănțuiesc până-i toată deplină...!

 

Mușca-o-vor peștii tristeți-n amurgul verii,

Când spiritele lasă hora pentr-un ultim vals,

Muri-i va trupul, nu și speranța reînvierii

Căci vâlvătaia cere doar un artificiu-impuls!

Jirlăianu Theodora Cristina 

Redactor blog ”Felinar prin Literatură”  afiliat editura Cervantes 

03.02.2024

TEMELE LUNII FEBRUARIE 2024 / CONCURS LUNAR PENTRU COLABORATORI CERVANTES (INCHEIAT)

 Bună seara și bine v-am găsit, dragi colaboratori ai Editurii Cervantes!

 Pentru luna Februarie, mi-am propus să îmbrăcăm acest blog în Iubire ! În fiecare lună vor fi patru topic-uri pe care le puteți atinge, prin creațiile dumneavoastră și le voi anunța la începutul fiecărei luni. Ca să fie ceva mai distractiv, cei mai prolifici și talentați autori care vor publica pe blog vor primi e-book-uri și aprecieri la sfârșitul fiecărei luni. Creațiile mele NU LE CONSIDER PARTICIPANTE dar doresc să le împărtășesc cu voi. Ce blog owner este acela care nu scrie pe blog...? 

Temele alese pentru luna Februarie (și aici am făcut o mică modificare față de programarea mea originală) 

• Despre Dragoste și Pasiune  (poezii și proze scurte)
• Despre Femei (poezii și proze scurte)
• Ce mai citim despre femei și dragoste? (articole tip recenzie de carte, trebuie să scrieți despre o carte cu o mare poveste de iubire și de ce credeți că ea este memorabilă. Se acceptă atât literatură românească cât și literatură universală CONTEMPORANĂ. 
• Povestea Ta de Iubire (autorii sunt rugați să scrie poezii, proze scurte despre iubirea vieții lor, dacă se poate...)

Reguli 

• Acest concurs se adresează  exclusiv celor care colaborează cu Editura Cervantes
•  Puteți participa la mai multe teme deodată
• Nu se acceptă creații care au mai fost premiate în trecut, indiferent că a fost la Cervantes sau oriunde altundeva. E blog nou, are sens să scrieți o pagină nouă în cariera dumneavoastră!
• Nou! Se acceptă și creații care au mai participat la alte concursuri, dar nu au primit premiu sau mențiune
•  Se publică de către un autor o singură creație per temă ca să nu aglomerăm blogul.
• Nou! Creațiile cu care participați în concurs pot fi postate inclusiv în revista Cervantes, după o perioadă de timp, însă am rugămintea să precizați c-a apărut pe blogul "Felinar prin literatură". 
•  Comentariile constructive înseamnă un plus de șanse ca dumneavoastră să fiți premiat. Nu ezitați să vă distribuiți postarea făcută pe blog! Lângă etichete sunt acele butonașe de distribuire!
• Titlurile postărilor trebuie să conțină : Numele temei/Numele Dv/Numele creației 
• EXEMPLU : DESPRE DRAGOSTE SI PASIUNE/JIRLĂIANU THEODORA/ PASIUNEA DUNĂREANĂ
• La sfârșitul lunii FEBRUARIE, creațiile postate vor fi analizate de către dl Terziu și de mine și se vor acorda premii constând în e-book-uri gratuite și eventual diplome, dacă va fi posibil. 

Pașii necesari pentru a avea acces a blog : 

1. Trimiteți solicitare pe e-mail-ul jtcnutri2013@gmail.com. Aceasta este adresa mea, nu a domnului Terziu. Dacă Nu aveți cont de Blogger, va fi nevoie să vă creați unul înainte de a-mi trimite solicitarea pe adresa de email jtcnutri2013@gmail.com 

2. Eu vă introduc e-mail-ul și vă trimit cerere de a fi author (autor) Mesajul va apărea în limba engleză ca fiind din partea site-ului Blogger. 

3. Dv verificați dacă a apărut în spam sau promoții și dați accept. Va trebui să fiți logat în contul blogger pentru aceasta. 

4. Apăsați pe NEW POST în dreapta sus și...spor la scris! Nu s-a terminat după ce ați dat Publish! Aventura dumneavoastră abia începe! Nu uitați să vă distribuiți creația! 

Jirlăianu Theodora Cristina 

Redactor Blog ”Felinar Prin Literatură” 

EDIT : CONCURS ÎNCHEIAT! NU VA MAI FI RELUAT” MOTIVE PERSONALE ȘI DE SERVICIU! 

03.02.2023

 

Părinte al Sfintei Biserici

de Ana Tudor

Grigorie de Nazianz,

Venit pe lume-n Arianz,

Fiu de episcop convertit

La creștinismul ce-a iubit,

 

În Cezareea studia

Și scrisul în el radia.

El preot e hirotonit,

De tatăl său fiind chiar silit. 

 

Nu lasă pacea tulbure

Vrând vremii să se-alăture;

E Logosul dumnezeit

În cinci omilii ce-a grăit.

 

Sfânt îi era monologul,

Numele de Teologul,

Biruind plaiul strămoșesc

Cu fluierul cel păstoresc.

 

Alung-adâncul Duhului,

Dând chip frumos cuvântului.

În orice călătorie

Lua cunoașterii simbrie.

 

La finele lui Gerar, azi,

Rugile sunt ca niște brazi.

La noi sunt ale lui moaște,

Și Neculce recunoaște,

 

Slatina e Mănăstirea

Unde au pe veci dormirea,

În Suceava cea vestită,

De toți domnii prețuită.

 

Dorință

 

 

Iubesc chipul tău angelic

Sculptat în marmură albă, 

Ador glasul tău suav, 

Cu largi ecouri

Rezonând trist în 

Încăperile părăsite, 

Tânjesc după atingerea ta 

Delicată, magică,

 Îmi doresc să fiu 

Asemeni ţie, 

Celest şi inocent,

Aştept iubirea ta, 

Pururi cristalină, 

O, tu! Zeiţă a perfecţiunii!

- rosti, ca ultimă dorinţă,

 Prizonierul singur,

 Condamnat la moarte.

O mică femeie în viziunea unei mari scriitoare

 

 Volumul de proză scurtă ”Cea mai mică femeie din lume”, semnat de Clarice Lispector, apărut în 2021 la Humanitas Fiction (și urmat de partea a doua a integralei prozei scurte, ”Fericire clandestină”), ne dezvăluie universul intim al aceleiași scriitoare fascinate în egală măsură de introspecție, ca și de pătrunderea în mintea celuilalt. Clarice Lispector (numită de New York Times o scriitoare ”hipnotică”) înțelege perfect natura umană și dezvoltă analize psihologice de profunzime. Caută mereu să deslușească mobilul ascuns al acțiunilor unui individ, fie că e vorba despre cel de lângă ea sau chiar de propria persoană. O analiză de acest tip o face și în ”Obsesie”, o nuvelă rafinată și captivantă despre relația bizară cu un intelectual depresiv și cu tendințe de antisocial, Daniel, pe care o întoarce ”pe toate fețele”. Aici scrie memorabilele rânduri: ”Acum știu câte ceva despre cei care caută să simtă pentru a avea certitudinea că sunt vii. Am făcut și eu călătoria aceasta periculoasă, atât de săracă pentru teribila noastră anxietate”. ”Delirul” este o nuvelă originală în care existența terestră și cea de dincolo de lume se împletesc în imaginația unui om bolnav, care are o criză. ”Poveste întreruptă” este o proză care pare simplă, reflectând primele emoții ale unei tinere care pășește în viață - și primii fiori ai iubirii -, într-un mod nu foarte sofisticat, dar are un final fulminant, care cade ca o lovitură de bici și, prin interogația finală, anunță deja marea scriitoare de mai târziu. 

Proza scurtă semnată de Clarice Lispector, între realizările de top ale genului

 În afară de analizele psihologice, ”marea vrăjitoare a literaturii braziliene” (cum a fost supranumită) stăpânește la perfecție și arta pasajelor descriptive: când descrie ceva, indiferent că sunt peisaje din natură sau interioare de apartament, străzi aglomerate sau camere pustii, cititorul se simte ”acolo”. Vede cu ochii minții exact ce s-a dorit să i se transmită. Iar dialogurile ating deseori profunzimi nebănuite: ”Vezi, iubitule, cum se poate ajunge în așa hal de nefericire, încât să-ți iubești propriile răni” (Scrisori către Hermengardo). Aceste scrisori merg la esențe, în analiza existenței umane, văzută ca o binecuvântare și ca un blestem în același timp, sunt reflecții asupra sinelui în raport cu sinele, cu ceilalți, dar și cu divinitatea. ”Cu toate acestea, oamenii se zbat mult și doresc mult. Nu au timp să caute ansamblul. Ei doresc fericirea individuală. De aceea îți spun: pasiunea nu este calea”. ”Încă doi bețivani” conține, pe lângă firul narativ relativ simplu, câteva meditații de esență asupra originii și evoluției lumii, care vor răzbate în lucrările de mai târziu ale autoarei ca adevărate ”perle” cosmogonice. ”Iubire” este o nuvelă foarte bine scrisă, care denotă multă sensibilitate și spirit de observație. În ea se împletesc impresii asupra lumii înconjurătoare, surprinse ca niște instantanee fotografice, dar și contraste teribile și frământări provenind din varietatea uneori inextricabilă a destinelor și tipologiilor umane. Lumea văzută prin ochi de artist. ”Cea mai mică femeie din lume”, nuvela care dă titlul primei părți a antologiei, face referire la sensul propriu al cuvântului, evocând experiența unui explorator francez (Marcel Pretre) care ia contact cu un trib de pigmei din Africa ecuatorială. Cea mai mică femeie, denumită de acesta ”Micuța Floare”, va apărea într-un ziar, fotografia ei suscitând impresii dintre cele mai diverse, în funcție de privitor - atingându-se însă și subtilități psihologice precum ”dorința noastră malignă de a fi fericiți”, ”cruda nevoie de iubire” și ”ferocitatea cu care dorim să ne jucăm”. Subtilă paralelă între primitivism și civilizație, între natura instinctuală și cea spirituală a omului, nuvela se constituie într-o realizare de referință. 

 Mai multe fațete, mai multe unghiuri de vedere 

 Nuvelele Claricei Lispector se citesc pe nerăsuflate. Sunt scrise cu har, cu vervă, într-un stil personal inimitabil și, în plus, unele dintre ele conțin întrebări sau meditații de natură filosofică. Existența este analizată, disecată pe toate părțile, și nu văzută ca o simplă ”trecere” insipidă. Proza sa scurtă cuprinde mai multe fațete: priviri ironice aruncate asupra firii și moravurilor, înfierate deseori caustic de autoare, reflecții și analize asupra sensurilor existențiale care nu se lasă descifrate de prima dată, interogații asupra destinului și fatalității care par a ne guverna existențele. Toate acestea la un loc alcătuiesc un melanj fascinant, o viziune inedită și o analiză care captivează cititorul, făcându-l părtaș la toate impresiile, trăirile și sentimentele unei autoare care le-a așternut cu măiestrie pe hârtie.