Suntem colegi de serviciu. Not such a big deal, cum ar zice americanul. Ne vedem în fiecare zi chipurile obosite, plictisite, alteori vesele, în urma cine ştie cărei glume fără perdea sau a căderii zgomotoase a vreunui obiect pe jos. Dar ce ştim, oare, cu adevărat unul despre celălalt? Arăţi atât de inocentă, atât de candidă. Îmi aduci aminte în fiecare zi de propria adolescenţă, de vremurile când lumea mi se părea un imens spectacol colorat, când marea apărea ca o făgăduinţă fără sfârşit, iar iubirea, un sentiment al focului viu care nu se va stinge nicicând... Îmi aduc aminte că prima dată când am vizitat o redacţie de ziar am privit timid şi cu concentrare figurile acelor „oameni mari” care, în concepţia mea de atunci, se luptau în fiecare zi pentru adevăr, pentru dreptate... Copil naiv, lipsit de discernământ şi de „şcoala vieţii”, ce eram... Acum, parcă tu eşti eu, celălalt eu, de odinioară... Tu eşti eu, eu sunt tu... Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de tine atunci când, pe lângă faptul că încercam ca vrăjit să-ţi mai fur o imagine a chipului angelic fără să mă observi, aidoma încercărilor caraghioase, dar patetice ale celuilalt eu, am devenit de o gelozie fără seamăn în ce-l priveşte pe colegul tău, Skater-ul, am început să-l spionez zilnic să văd dacă nu cumva pleacă acasă odată cu tine, am început să mă enervez de fiecare dată când râzi la glumele nesărate şi licenţioase ale lui. Am început să mă întreb dacă n-aş putea să-ţi dedic „Have you ever really loved a woman?” în fiecare dimineaţă. C’est du vrai amour, qu’est ce que tu sais...(1)
*
Omenirea nu mai este altceva decât un teatru al războiului şi al urii. Dar nu orice fel de război, ci unul inuman, atroce, cu copii schilodiţi, sfâşiaţi de bombe, cu mame devenite simple cadavre desfigurate şi însângerate, cu soldaţi torturaţi şi batjocoriţi. Desigur, toate războaiele sunt odioase, dar acum parcă se întrece orice limită, în întreaga lume, de fapt... Pentru a declara că a început al treilea război mondial nu e nevoie de vreun act oficial, de vreo confirmare scrisă. Sunt suficiente sutele de morţi zilnice şi sutele de oameni care îşi plâng morţii, sunt suficienţi copiii scăldaţi în sânge, într-o barbarie de nedescris a unei lumi care ar fi trebuit să fie a progresului. În plus, trăim în epoca pornografiei infantile şi a drogurilor, a traficului de persoane şi a corupţiei, a mercantilismului şi a sadismului. Acesta este, de fapt, Apocalipsul biblic, în toată oroarea pură şi dezlănţuirea sa, nici măcar termenul de a treia conflagraţie mondială nu este suficient. N-a mai rămas nimic din primul eu, din entuziasm, din flacără, din speranţă... Azi-dimineaţă am trecut prin parc. Am privit cu infinită duioşie o fetiţă de vreo cinci-şase ani încercând să prindă un porumbel. Scăldată în razele soarelui, se îndrepta la rândul ei ezitantă către porumbelul care îşi schimba tacticos direcţia mersului, fără să considere ameninţarea ca pe una prea serioasă. Am râs din tot sufletul, eliberat de imaginile de coşmar care mi se perindau prin minte, înţelegând că măcar aici nimic nu se va putea atinge de fetiţă, de soare şi de porumbel. Ba da, mint, a mai rămas ceva...
*
N-ai vrea, iubita mea candidă şi imaginară, să ne plimbăm prin parc, să uităm de teroarea zilnică, să mă întrebi, la rândul tău, dacă „am iubit vreodată cu adevărat o femeie”? Da, am iubit, dar pe jumătate, mereu şi mereu numai pe jumătate, până ce, nemaisuportând minciuna, m-am izolat, am devenit un fel de lup singuratic, taciturn, mofluz, încercând să-şi ascundă la perfecţie durerea şi neputinţa într-o mască impenetrabilă. N-ai vrea să spargi tu gheaţa, să fii tu prima pe care o iubesc cu adevărat, pe de-a-ntregul, să fie chipul tău adolescentin acela care să-mi amintească în fiecare zi că încă mai putem fi îngeri, în pofida ororilor războiului, în pofida laşităţii şi nimicniciei umane? Da, să ne plimbăm, să ne stropim cu apă şi să râdem, să simţim că nu se mai întâmplă nimic în afara poveştii noastre...
*
Asta am învăţat să fim, roboţii perfecţi, cei care execută zilnic aceleaşi mişcări, cu precizie, egal, fără să clipească, cei care fac dragoste fără nicio urmă de sentiment, cei care ucid fără măcar să mai simtă undeva, în interiorul lor metalizat, miracolul vieţii... „We are the robots”(2), mi-am adus aminte fără să vreau un cântec al celor de la Kraftwerk. Asta a încercat să ni se insufle să fim, şi iată, exact asta am şi devenit. De către om? De către Satana? Nu mai are nicio importanţă. N-ai vrea, iubita mea cu părul lung, să ne întoarcem la sentimentele de odinioară? La vârsta inocenţei, la timpul marin, irepetabil, la răsăritul soarelui? Te rog, nu mai râde la glumele Skater-ului, o să mă împuşc, mă vezi în fiecare zi calm, inexpresiv, ţi-am mai zis că nu ştii ce se află în interiorul meu, dacă vrei, asta o să fac, îl omor pe Skater ca să scap odată de el şi apoi mă arunc pe geam, îţi place spectaculosul, sper că nu eşti şi tu ca ei, hai, ajută-mă să nu fac asta... A plecat Skater-ul. Dar tu unde eşti? Citesc ca boul materialele şi tu, ce-ai făcut, ai plecat şi tu, discret, la două minute după el, ca să vă daţi întâlnire, ca să-ţi atingă buzele moi cu gura lui indecentă şi lăbărţată, ca să te pipăie cu braţele lui ca nişte butuci... Nu mai suport. Ies să fumez. Ah, nu, erai aici, la ţigară, ce idiot sunt, să vezi că totul nu e decât rodul imaginaţiei mele maladive...
*
Droguri, mizerie, putregai. Desfrâu, machiavelism, dezumanizare. În fiecare zi, în fiecare ceas fantomele copiilor ucişi, rătăcite, plângând, acuzând de acolo de unde nimeni nu se mai întoarce pe aceşti călăi monstruoşi, cărora însă nu le pasă, stau şi îşi numără mormanele de bani până când o bombă rătăcită le va pune şi lor capăt vieţii... Tristă, lipsită de conţinut, inutilă viaţă.
*
N-am reuşit niciodată să înţeleg dacă primul "eu" te iubeşte, te doreşte nespus, făptură lipsită de păcat, sau dacă marele singuratic încearcă cu ultimele puteri, într-o criză depresivă care nu pare a avea altă ieşire decât neantul, să-l reînvie pe cel dintâi, să-şi „aducă aminte”, cum se spune, folosindu-se, poate, destul de viclean de chipul tău minunat, de candoarea ochilor tăi căprui. Oricum ar fi, mai dă-mi o şansă, te rog, te implor, ar putea fi ultima, ştiu asta, dar dacă reuşesc, asemeni eroului din filmele acelea stupide în care ultimul cartuş rămas pe ţeavă este şi cel câştigător, dacă celălalt eu şi tu au fost sortiţi să fie pe vecie împreună, să soarbă din nectarul interzis muritorilor al iubirii eterne, dacă doar noi mai putem reînvia miracolul porumbelului şi al fetiţei chiar acum, chiar în condiţiile astea apocaliptice, n-ar fi minunat, n-ar fi singurul lucru pentru care mai merită să trăim? Te rog, o şansă, ultima...
*
Am murit, ştiu asta. Am murit odată cu lumea barbară, odată cu copiii-martiri, odată cu discursurile cretine şi emfatice ale celor care conduc lumea sau ale celor care, măcinaţi de invidie, ar vrea ei să o conducă. Am murit încet, nespectaculos, câte o infimă parte în fiecare zi, asemeni intoxicării cu arsenic. Lupul singuratic s-a autodevorat, deşi e adevărat că a fost ajutat din plin să o facă de mâna neîndurătoare a destinului, această Lucreţia Borgia a zilelor noastre. Nu mi-a mai rămas nimic în afară de imaginea fetiţei râzând în soare şi încercând să prindă porumbelul şi de tine. Ai putea... Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai râde la glumele Skater-ului, nu-l mai lăsa să te dezbrace cu privirea, ai citit „Magicianul”, „Lolita”, „Toţi oamenii sunt muritori”, ai văzut „Avocatul diavolului”, ai ascultat Kraftwerk, m-ai iubit pe mine, sunt atâtea lucruri interesante de făcut pe lumea asta, în afară de a râde la glumele lui, ce vrei, să organizez ca pe vremuri, un duel, nu sunt bun la tras cu pistolul, asta e, iar simţul umorului pe care-l am nu-mi permite decât să-ţi atrag atenţia că dacă ai face un copil cu el ar ieşi o pocitanie, un monstru ca în Frankenstein, folosit ulterior în reclamele pentru noul „Tide” sau pentru coniacul „Dracula”, oricum eu nu vreau doar sex de la tine, vreau romantism, mult, mult, suficient cât să mă readucă la viaţă, vreau sărutările de sub castani, plimbările prin apa mării, chiar atât de mult ţi-am cerut?
*
După cum îţi spuneam, ne vedem în fiecare zi, la serviciu. Între mişcările mecanice, zâmbetele de complezenţă şi masca impenetrabilă a fiecăruia, nici unul nu ştie cu adevărat ce gândeşte celălalt. Totul e implacabil, absurd, ca în filmele mute ale lui Charlot. Dar acelea aveau şi comedie, şi dragoste de viaţă, care nouă ne lipseşte. Ah, dar iată, acum ce faci? Vrei să mă întrebi dacă aş vrea să ieşim împreună... Mon Dieu, sper să nu fie iar rodul imaginaţiei mele. A, nu, căutai un creion... În regulă, nu te mai osteni. N-are sens. Oricum, cred că blestemul vieţii mele a fost şi va rămâne să iubesc femeile doar pe jumătate, de la început şi până la sfârşit, să ştiu prea bine cât de trist şi anost îmi va suna răspunsul la întrebarea „Have you ever really loved a woman?”. Nici eu n-am putut mai mult, nici ele. Dar martor mi-e Cerul că în cazul tău a fost altfel, complet altfel, am fost şi om, şi zeu, şi poet, am simţit cum Hiroshima reînvie, am râs de unul singur în parc, uneori te-am visat noaptea... Ce zici? Nu, n-am gumă de mestecat. Cu tine a fost altfel...
(1) „Ai iubit vreodată cu adevărat o femeie?” - celebră piesă a lui Bryan Adams. (…) „Este dragoste adevărată, ce ştii tu?”.
(2) „Noi suntem roboţii”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu